OAMGMAMR Brașov

Doi asistenti medicali, membrii ai Filialei Brașov care remarcându-se prin munca depusă în exercitarea profesiei au fost recunoscuți la nivel național.

Suntem mândrii de ei!

Felicitări!

Succes pe mai departe!

Vă transmitem cele mai calde urări, sărbători în liniște și un început de an 2026 plin de sănătate, speranță și împliniri!

În spatele fiecărui tratament medical există un om care ascultă, explică si aduce liniste pacienților săi. Astăzi lansăm campania „Asistenți medicali: vocație, empatie, dăruire”, dedicată asistenților medicali și moașelor.

Această campanie își propune atât să evidențieze rolul esențial al asistenților medicali și al moașelor în sistemul sanitar, cât și să dezvăluie omul din spatele profesionistului, cu emoțiile, responsabilitățile și valorile care îl ghidează zi de zi.

Prin această serie de postări vom aduce în prim-plan trăiri autentice, perspective personale și momente semnificative din viața asistenților medicali și a moașelor. Dorim ca întreaga comunitate online să înțeleagă impactul profund al acestor profesii și umanitatea celor care o practică.

Vă invităm să urmăriți campania „Asistenți medicali: vocație, empatie, dăruire”, unde vom descoperi împreună, prin fiecare mărturie, cine sunt acești oameni, ce îi motivează și cum reușesc să rămână aproape de pacienți în cele mai sensibile situații, ca profesioniști, dar mai ales ca oameni.
Vă încurajăm să apreciați pe pagina de facebook a OAMGMAMR, printr-un like, interviurile care v-au plăcut cel mai mult, deoarece, cu ocazia celebrării a 25 de ani de la înfiintarea organizației, vom realiza o broșură aniversară cu interviurile care au adunat cele mai multe aprecieri.

Andreea Drăghici | Moașă licențiată, Spitalul Clinic de Obstetrică și Ginecologie „Dr. I. A. Sbârcea”(Brașov)

Andreea Drăghici este moașă licențiată în blocul de nașteri al Spitalului Clinic de Obstetrică și Ginecologie „Dr. I. A. Sbârcea” din Brașov. Este alături de femei și de familiile lor în orele în care emoția, teama și bucuria se amestecă, ghidând nașterea cu calm, profesionalism și multă grijă pentru mamă și copil.

Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, să fiți „prezentă” lângă o femeie care naște, dincolo de partea medicală?

Pentru mine, să fiu prezentă înseamnă să ofer înainte de toate o prezență umană, caldă și sigură. Încerc să creez un spațiu de încredere, în care femeia să simtă că este văzută, auzită și respectată, nu doar monitorizată. Sunt acolo să o susțin în momentele acelea intense și vulnerabile, să îi validez emoțiile și să îi fiu aproape, cu o vorbă bună, cu o privire liniștitoare sau cu o mână strânsă la momentul potrivit. Dincolo de gestul medical, cred că felul în care ești lângă ea poate schimba profund felul în care își va aminti nașterea.

Cum încercați să liniștiți o viitoare mamă care ajunge în sala de nașteri cu teamă sau cu o experiență anterioară dificilă?

Pentru mine, cel mai important este să construiesc o comunicare reală între noi. Încep prin a o asculta, îi las spațiu să își spună fricile, mai ales dacă vine după o experiență anterioară dificilă. Apoi îi explic, pas cu pas, ce urmează să se întâmple, ce opțiuni avem și ce facem împreună în fiecare etapă. Faptul că știe că voi fi permanent lângă ea și că nu este singură în tot acest proces creează acel spațiu de încredere care, de multe ori, diminuează considerabil teama.

A existat un moment sau o poveste de naștere care v-a marcat și pe care o purtați cu dumneavoastră?

Da, cu siguranță au fost mai multe momente care m-au marcat de-a lungul timpului, însă cel mai puternic rămâne, pentru mine, prima naștere pe care am asistat-o. Îmi amintesc emoția, responsabilitatea și bucuria de a vedea un copil venind pe lume și de a simți că am contribuit, chiar și puțin, la acea clipă. Acel moment mi-a confirmat că mi-am ales drumul potrivit și îmi revine adesea în minte, mai ales în zilele grele, ca o amintire care îmi dă sens și motivație.

Cum reușiți să păstrați echilibrul între protocolul medical și respectarea dorințelor mamei legate de naștere?

Cred că echilibrul se construiește prin comunicare deschisă și empatică. Îi explic mamei care sunt recomandările și limitele protocolului medical, dar în același timp o întreb ce își dorește, ce așteptări are, cu ce se simte confortabil. Încerc, pe cât posibil, să găsim împreună un punct de întâlnire, în care siguranța mamei și a copilului rămâne pe primul loc, dar dorințele ei sunt luate în serios și integrate în planul de naștere. Când femeia înțelege „de ce” facem anumite lucruri, nu doar „ce” facem, colaborarea devine mult mai ușoară.

Ce ați vrea să știe femeile despre rolul unei moașe, înainte să ajungă în blocul de nașteri?

Aș vrea să știe că moașa este sprijinul lor pe tot parcursul nașterii, nu doar persoana care „asistă” un act medical. Suntem acolo să le protejăm, să le ghidăm și să le încurajăm, să le traducem limbajul medical în cuvinte simple și să le ajutăm să ia decizii informate. Prin felul în care stăm lângă ele, putem transforma experiența nașterii într-una mai blândă, mai încrezătoare și mai umană. Ideal ar fi ca fiecare femeie să știe, înainte de a intra în blocul de nașteri, că nu trebuie să fie singură cu fricile ei, pentru că moașa este acolo să îi fie aliat.

Bianca Toader | Asistent medical șef, Spitalul Sfântul Constantin (Brașov)

Bianca Toader este asistent medical șef la secția de Chirurgie Multidisciplinară a Spitalului Sfântul Constantin din Brașov. Are în grijă atât buna funcționare a echipei, cât și confortul pacienților, astfel încât fiecare om care trece prin secție să simtă siguranță, claritate și sprijin uman, nu doar proceduri.

Cum reușiți să consolidați o echipă unită și empatică în situații de stres sau volum mare de intervenții?

În momentele de presiune, cheia este să rămânem conectați ca oameni, nu doar ca profesioniști. În primul rând, pun accent pe comunicarea deschisă și pe respectul reciproc. În situațiile de stres, echipa se sudează atunci când știe că, în cele mai grele momente, există grijă, sprijin și omenie. Consider că, în momentele de presiune, nu regulile ne țin împreună, ci modul în care ne privim unii pe alții. Când văd că echipa începe să obosească, mă apropii de ei și mai mult, le vorbesc calm și le reamintesc cât sunt de valoroși.

Încerc să fiu prezentă lângă ei, nu în spatele lor. Uneori e vorba doar de câteva cuvinte bune, alteori de o privire care să spună „Sunt aici, nu ești singur”. Le vorbesc sincer, îi ascult și încerc să le arăt că fiecare emoție a lor contează. „Hai că putem!” unește oamenii mai bine decât orice teorie de leadership. Echipa mea este cea de-a doua familie a mea (sunt frații și surorile mele mai mici) și încurajez întotdeauna feedback-ul și ideea că suntem împreună de aceeași parte a baricadei. Cred cu tărie că o echipă devine puternică atunci când fiecare are sentimentul că vocea lui contează și că, indiferent de situație, are pe cine se baza. Ei nu trebuie să fie perfecți, ci prezenți și disponibili unul pentru altul.

Cum îi sprijiniți pe colegii din secție să rămână empatici și atenți la om, nu doar la diagnostic și fișe?

Întotdeauna îi încurajez să privească pacientul în ansamblul lui, deoarece diagnosticul este doar o parte a unei povești, ceea ce înseamnă că omul din fața noastră nu este doar un caz medical, ci o persoană cu temeri, vulnerabilități, speranțe, iar noi, asistenții medicali, nu tratăm doar patologiile, noi atingem vieți. Pacientul este o ființă fragilă, de cele mai multe ori speriată sau lipsită de speranță, de aceea comunicarea și empatia sunt esențiale. Un zâmbet, o întrebare adresată cu grijă sau, efectiv, ascultarea atentă a fricilor pacientului pot contribui enorm la vindecare. Astfel, noi, asistenții medicali, devenim un sprijin moral, nu doar un executant al tratamentului.

Îngrijirea pacientului nu înseamnă doar aplicarea unor tehnici medicale sau respectarea unor protocoale. Dincolo de știința medicală există o artă tăcută și profundă, care se exprimă prin compasiune, empatie și respect față de suferința umană. Arta îngrijirii pacientului este o vocație, nu doar o meserie, ea cere nu doar cunoștințe, ci și empatie, profesionalism și respect. Într-o lume medicală tot mai digitalizată, omenia rămâne cel mai important „medicament”. Asistenții medicali care înțeleg aceste aspecte nu doar ajută la vindecare, ci transformă viața pacienților pe care îi îngrijesc.

Atunci când observ că un coleg este încărcat emoțional, intervin prin redistribuirea sarcinilor și printr-un dialog sincer și fără judecată, pentru că învățăm unii de la alții și ne sprijinim unul pe altul, pentru a nu pierde acea lumină interioară care face diferența între o îngrijire corectă și una cu adevărat umană.

Cum găsiți echilibrul dintre responsabilitățile administrative și contactul direct cu pacienții?

Încerc să nu pierd din vedere motivul pentru care am ales această cale: pacienții. A fi asistent medical nu este doar o profesie, ci un mod de a fi. Este un angajament față de oameni, față de suferința și speranțele lor. Pentru mine, această alegere a fost conturată de emoții, amintiri și dorința sinceră de a face bine.

Pentru mine, echilibrul vine dintr-o regulă simplă: niciodată să nu pierd legătura cu omul pentru care există toate celelalte responsabilități. Partea administrativă este esențială, pentru că organizează, structurează și asigură funcționarea corectă a secției, dar contactul direct cu pacienții este ceea ce dă sens întregii activități.

Îmi planific ziua astfel încât, indiferent cât de multe documente sau rapoarte am de făcut, să îmi iau timp să intru prin saloane, să privesc pacienții în ochi, să văd cum se simt, să comunic cu ei și să le aud temerile. Acele câteva minute petrecute lângă patul unui pacient mă ajută să rămân ancorată în realitate și mă reîmprospătează profesional și uman. De asemenea, prezența mea în saloane îi ajută și pe colegii mei, deoarece văd că sunt implicată, că înțeleg situațiile din teren, nu doar din hârtii. Astfel, pot lua decizii administrative mai bune și adaptate la nevoile reale ale secției.

În final, îmi găsesc echilibrul amintindu-mi zilnic că administrativul ține lucrurile în mișcare, dar pacienții din saloane sunt cei care dau direcția și motivul.

Ce momente, trăite alături de pacienți sau de echipă, v-au confirmat că munca dumneavoastră face o reală diferență?

Există momente care nu se notează în foile de observație ale pacienților și nu pot fi cuantificate în indicatori, dar care rămân cu o forță aparte în memoria afectivă. Sunt clipe în care realizez, cu o claritate aproape dureroasă, că munca noastră depășește cu mult partea tehnică și intră în sfera profund umană.

Un astfel de moment este acela când un pacient, încă fragil după o intervenție complexă, își strânge mâinile tremurânde în jurul mâinii mele și spune, cu un glas abia auzit, că s-a simțit protejat. În ochii lui, prezența noastră nu este doar profesională, este un reper, un colț de siguranță într-o lume care, pentru el, s-a clătinat. În astfel de priviri descoperim esența profesiei noastre.

La fel de puternice sunt momentele petrecute alături de cea de-a doua familie. Într-o tură tensionată, când timpul pare să curgă altfel, observ cum fiecare membru al echipei își depășește oboseala, temerile și propriile limite. Fiecare știe, intuitiv, locul celuilalt. Este o armonie tacită, născută din respect, încredere și devotament.

Cel mai emoționant moment este acela când pacientul revine după externare doar ca să ne mulțumească. Nu cu formulări elaborate, ci cu o sinceritate care te dezarmează: „Ne-ați redat speranța.” Puține lucruri pot egala greutatea acestor cuvinte. Aceste fragmente, aparent mici: o mână întinsă, o privire luminoasă, un mulțumesc spus din inimă, o echipă care respiră la unison, îmi confirmă de fiecare dată că munca noastră nu este doar despre a vindeca trupul, ci despre a reîntregi sufletul și că fiecare zi în această minunată profesie lasă o urmă, discretă, dar profundă, în viața cuiva.

Ce mesaj ați transmite unui pacient care se internează cu teamă sau cu multe întrebări?

În primul rând, i-aș spune, cu o blândețe sinceră, că nu trebuie să-și ascundă teama. Teama este firească atunci când pășești într-un loc necunoscut, când lași în urmă siguranța casei și intri într-un spațiu în care totul pare nou, rece sau greu de înțeles. Aș vrea să știe că, aici, vulnerabilitatea lui nu este judecată, ci, dimpotrivă, este primită cu delicatețe.

În al doilea rând, l-aș încuraja să-și lase întrebările să curgă, ca pe un râu care are nevoie să-și limpezească apa. Fiecare întrebare pe care o rostește deschide un drum spre claritate, iar fiecare răspuns pe care îl oferim este o mână întinsă spre liniște. I-aș spune că nu este singur. Că, din clipa în care a trecut pragul secției, îl însoțim cu grijă, ca pe cineva drag. Suntem aici să-l ținem de mână atunci când frica apasă, să-i explicăm atunci când mintea se agită, să-i dăm putere atunci când sufletul obosește. Trupul se vindecă prin tratamente, dar sufletul se vindecă prin prezență, prin cuvânt, prin gesturi mici, și că noi îi vom fi alături în ambele feluri.

Și, în cele din urmă, i-aș șopti, cu toată sinceritatea: Nu sunteți o povară, nu sunteți doar un diagnostic. Sunteți un om, iar noi vom avea grijă de dumneavoastră cu respect, răbdare, empatie și profesionalism.